Analiza istorică semnată de Manuel Mireanu explorează modul în care cartierul Hatvan din Baia Mare a devenit, în perioada comunistă, un simbol al marginalizării și al tensiunilor sociale. În timp ce regimul promova o urbanizare forțată și „rațională”, menită să creeze „omul nou”, zone precum Hatvan au fost neglijate sistematic, fiind lipsite de infrastructură de bază, precum electricitate, apă curentă sau facilități culturale, ceea ce a dus la o precaritate extremă a locuirii.
Articolul subliniază că stigmatizarea comunității rome din acest cartier nu a fost accidentală, ci alimentată de un discurs oficial al „securității urbane”. Autoritățile au folosit plângerile cetățenilor non-romi privind creșterea criminalității și a nesiguranței ca pretext pentru a implementa măsuri discriminatorii. Romii din Hatvan au fost portretizați constant ca o amenințare la adresa liniștii publice, transformând zona într-un „cartier periculos” în mentalul colectiv al orașului.
Documentele de arhivă citate relevă o stare de panică socială întreținută de autorități, care cereau „măsuri urgente și ferme” împotriva familiilor de romi stabilite în barăci improvizate. Această logică a excluderii a dus la o segregare de facto, unde intervențiile statului nu vizau îmbunătățirea condițiilor de viață, ci mai degrabă izolarea și controlul unei populații considerate indezirabile în procesul de sistematizare a orașului.
În concluzie, studiul demonstrează că politicile locative din Baia Mare de dinainte de 1989 au pus bazele unei marginalizări care persistă și în prezent. Prin transformarea cartierului Hatvan într-un spațiu al „excepției” și al pericolului, regimul a normalizat practici de excludere care au marcat profund structura socială și urbană a orașului, lăsând o moștenire dificilă de gestionat în perioada post-comunistă.
